7 martie, ora 6 dimineata, n-am somn. Cum era acum un an?
Jurnalul acelei zile lungi incepe asa: ora 12 noaptea, ma trezesc, ma duc la baie si acolo fara nici un avertisment pocnesc ca o sampanie spumoasa si ma revars … Ups, zic, gata, a venit momentul. Ia sa vedem ce avem de facut. In primul rind sa ma spal pe cap, ca ma duc la spital si cine stie cit o sa stau pe acolo. Incurcata treaba, nu stiam daca sa ma bag sau nu in cada, cu tot cu acele “ape” suroind, pina la urma ma spal asa, pentru rapiditate, cu capul sub dus si balta sub mine.
Domnul Cosmin Cosma nici nu stia ce-l asteapta cind l-am intrerupt din adincul sforait. Dar s-a mobilizat rapid, dupa vreo doua minute in care tragea sa se culce la loc, crezind ca viseaza, in ideea ca trebuie sa-si faca datoria de tata to be si sa calmeze spaimele gravidei in travaliu, in primul rind, dupa care sa organizeze lucrurile.
Cu geanta “bagaj” si cutia de celule la sub-brat, am ajuns in miez de noapte la Filantropia. Ploua, cica semn de nasteri multe.
Pina la ora 6-7 am numarat contractii pe sistem numarat oi, mai mult adormita, caci erau rare si slabute. Vis a vis nastea greu dar in liniste o tipa cu epidurala. Din alt salon se auzeau urlete. Pe hol moasele pusesera o muzica oldies but goldies. Ma simteam ca si cum ar fi trebuit sa dorm in tren, intr-o calatorie de noapte. Dar pe la 7 m-am trezit de tot si am inceput plimbarile pe hol, pe scari, inapoi, la baie, leganat in picioare, caci in pat nu mai puteam sa stau.
Mai intra din cind in cind cite o moasa sa ma intrebe de frecventa contractiilor si sa ma sfatuiasca sa stau in pat pe partea stinga, ca sa nu nasc asa repede ca doctorita mea nu poate ajunge la spital inainte de prinz. HA HA
Ioana a venit pe lume chiar la ora 12, numai bine pentru masa de prinz, ceea ce poate explica faptul ca e asa mincacioasa. Din pacate eu am cam intirziat cu mincarea vreo doua zile, iar ea saracuta s-a descurcat cum a putut, pe la fast-food-urile din zona.
In timp, dupa ce am constatat ca e deja junk-addict din nastere, am inceput sa am remuscari pentru acel moment initial cind prezenta mea ca mama a lipsit cu desavirsire. Si inca mai cred ca as fi putut face mai mult decit sa ascult de doctorita si asistentele cerbere de la neonatologie care au tinut-o doua zile sub clopot de sticla si au refuzat sa mi-o dea. Motivul a fost acela ca nu a respirat la nastere decit dupa un interval destul de lung, cu diverse interventii, din cauza circularei duble de cordon foarte strinse. Sint sigura ca toate acele procedurile medicale care m-au impiedicat sa o tin cu mine si sa o alaptez nu erau mai mult decit un mod ca doctorii sa se asigure impotriva oricarui risc, dar in defavoarea oricarei preocupari pentru relatia mama-copil si nevoia bebelusului de a simti corpul mamei, care ii era cel mai familiar mediu.
Si au urmat zile lungi si nopti de zombie in care am luptat cu miile de fantome neprietenoase din capul meu: de la sentimentul fundamental de vinovatie ca nu-mi pot linisti copilul din plins si ca mai mult, de fapt, din cauza mea plinge, pina la frustrarea ca nu mai am timp de nimic si nici macar atunci cind am doua ore de ragaz nu ma pot odihni, ca tot la ce trebuie sa mai fac pentru Ioana ma gindesc.
Plus cele mai dramatice caderi din ris in plins si din plins in ris. Si cele mai vesele zile din viata mea, in care am ris atit de mult incit mi-a pierit toata oboseala. Si cele incredibile momente de fericire provocate de simpla prezenta a Ioanei si de faptul ca doar ma uitam la ea si o vedeam zimbind si privindu-ma ca pe mama ei. Si minunata senzatie de implinire la auzul felului in care ma striga “mmmammma, mmmmammmaa” si vine alergind spre mine, chiuind.
Si petrecerea de un an, cu musafiri special veniti pentru Ioana, cu tort special facut pentru Ioana si cu cadouri special aduse pentru Ioana. Si cu toata bucuria ei de copil, care deja intelege mult din lumea inconjuratoare, de a se afla in centrul atentiei. La multi ani, draga lu’ mama!