Cel mai bun si mai cuminte copil

Apropo de problema asta, care pentru mine e cea mai dificila in acest moment, trebuie sa iti povestesc despre o descoperire de ultim moment. E vorba de o revelatie de genul alora pe care le ai cind descoperi ca teoriile functioneaza.
Iata despre ce e vorba: de cind a implinit 2 ani, Ioana e pe culmile negativismului. “NU” a fost dintotdeauna reactia cea mai spontana pe care a avut-o cu privire la toate propunerile mele. Dar acum, e chiar mai abitir. Pe linga asta, tonul imperativ cu care cere orice, faptul ca la fiecare 5 secunde vrea altceva si reactia de dezastru mondial pe care o are atunci cind primeste un refuz. Ce mai, definitia extrema a copilului de 2 ani, descrisa in cartile de specialitate ca cea mai teribila virsta inainte de adolescenta. Desigur, violenta si agresivitatea sint si ele trasaturi marcante ale personajului: pocnit copiii, dat cu picioarele in oricine apuca, tipete si smucituri.
Ei bine, toate astea m-au bulversat, deprimat, Apropo de problema asta, care pentru mine e cea mai dificila in acest moment, trebuie sa iti povestesc despre o descoperire de ultim moment. E vorba de o revelatie de genul alora pe care le ai cind descoperi ca teoriile functioneaza.de cind a implinit 2 ani, Ioana e pe culmile negativismului. “NU” a fost dintotdeauna reactia cea mai spontana pe care a avut-o cu privire la toate propunerile mele. Dar acum, e chiar mai abitir. Pe linga asta, tonul imperativ cu care cere orice, faptul ca la fiecare 5 secunde vrea altceva si reactia de dezastru mondial pe care o are atunci cind primeste un refuz. Ce mai, definitia extrema a copilului de 2 ani, descrisa in cartile de specialitate ca cea mai teribila virsta inainte de adolescenta. Desigur, violenta si agresivitatea sint si ele trasaturi marcante ale personajului: pocnit copiii, dat cu picioarele in oricine apuca, tipete si smucituri.

De cind a implinit 2 ani, Ioana e pe culmile negativismului. “NU” a fost dintotdeauna reactia cea mai spontana pe care a avut-o cu privire la toate propunerile mele. Dar acum, e chiar mai abitir. Pe linga asta, tonul imperativ cu care cere orice, faptul ca la fiecare 5 secunde vrea altceva si reactia de dezastru mondial pe care o are atunci cind primeste un refuz. Ce mai, definitia extrema a copilului de 2 ani, descrisa in cartile de specialitate ca cea mai teribila virsta inainte de adolescenta. Desigur, violenta si agresivitatea sint si ele trasaturi marcante ale personajului: pocnit copiii, dat cu picioarele in oricine apuca, tipete si smucituri.

Ei bine, toate astea m-au bulversat, deprimat, enervat, am sfirsit in a ma transforma eu insami intr-un copil de 2 ani, cu acelasi comportament zbierator si violent. Din lipsa de timp, atentie, luata prin suprindere si nestiind cum sa reactionez, am inceput sa am reactii instinctive de aparare la agasarea pe care mi-o producea comportamentul ei. Si lucrurile se agravau. Cu cit tipam eu mai mult si cu cit o fortam sa faca ce voiam eu, cu atit mai rele deveneam amindoua. De la egal la egal, paruiala!

Pe scurt, iata revelatia: de vreo citeva zile sint in concediu, 100% la dispozitia copilului. Lucrurile se schimba pe zi ce trece, pentru ca s-au schimbat doua lucruri:

1. negocierea limitelor: prin repetitie obsesiva, de-a lungul timpului, i-am indus notiunea de copil cuminte. Totusi, fara a o asimila foarte bine, pentru ca pina la urma nu e nici o problema sa declare ca ea e rea ca o vrajitoare si nu buna ca o zina. Insa in momentul in care mintea mea a fost suficient de concentrata asupra ei, am reusit sa negociem limitele pe care nu voia sa le accepte (de ex: daca cere voie, primeste; inca odata si gata; e voie numai daca e si mama alaturi) si primind laude pentru comportamentul bun, a inceput sa ii placa. Negocierea limitelor e un joc minunat pentru ea, pentru ca in primul rind primeste macar o parte din ce isi doreste si apoi primeste si laude pentru comportamentul bun.

2. povestile: jocul preferat e sa punem in scena povesti cu papusile ei. Drept pentru care acesta e momentul oportun sa introducem personaje si intimplari din viata reala: fetita cu care ea in realitate nu a vrut sa se joace si pe care a pocnit-o se transforma intr-o prietena buna cu care se joaca pe rind cu fiecare jucarie. Si e un deliciu sa o vezi pe Ioana cum urmareste desfasurarea actiunilor cu sufletul la gura si cum se bucura de intorsatura pozitia a lucrurilor. Ceea ce dovedeste ca in fond e ceea ce isi doreste si ea, dar nu stie cum sa faca sa se intimple.

Sint doua tehnici de manipulare din cele mai banale, dar mi-a luat ceva timp ca instinctul meu sa functioneze si sa le pun in aplicare. Totul e sa ai mintea concentrata pe copil. Lucru destul de greu de realizat atunci cind iti petrecei 10 ore la munca si doar 3 cu copilul…