Ioana, cum a fost primul tau Craciun?

Of, nu ma intreaba! Cred ca si la botez a trebuit sa zimbesc la mai putina lume…

Acum ca s-au mai linistit lucrurile, pot sa povestesc in liniste. Ca sint foooarte multe de povestit, nu prea cred ca o sa am rabdare, s-ar putea sa uit pe careva, sau s-ar putea nu mentionez oaresce eveniment important ramas in memoria familiei, imi cer scuze de la inceput, dar sa stiti ca pentru primul meu Craciun, petrecut la 9 luni jumate, cred ca m-am descurcat onorabil!

Sa incepem cu inceputul. Era o zi tipica de iarna, cu multa zapada pe toate drumurile care ameninta sa ne tina blocati in Bucuresti pentru toata perioada, ceea ce mama si tata nu isi doreau deloc. Ar fi preferat poate ca zapada sa ii tina blocati pe cine stie ce drumuri pierdute din Vrancea, dar e clar ca din Bucuresti trebuiau sa plece. Pe 24 decembrie, pe la 6 dimineata, am zarit ceva lumina dincolo de usa dupa care se petrec cele mai interesante lucruri, adica in hol si bucatarie. Am si sarit in picioare, sa nu pierd nimic din actiune. Pe urma pac, pac, biberon, olita, imbracat (cu haine groase) si am ajuns in masina unde era cald si bine si in scurt timp am adormit.

Dupa ce m-am trezit, am mai mers ce-am mers cu masina, veselie mare, toata lumea cinta de zor de pe Cutiuta muzicala si eu ma bucuram cum stiam eu mai bine, restrinsa doar de scaunelul strimt in care trebuia sa stau legata. Si am ajuns in primul loc nou cu oameni noi. Doua doamne zimbitoare si foarte emotionate au inceput sa imi testeze abilitatile: “merge? singura?!!! minca-o-ar mama… hai sa vezi ce multe jucarii am pentru tine…” Bunica si matusa lui tata. Nu m-ar mai fi lasat sa plec.

Am plecat in sfirsit si de acolo si in masina am adormit din nou. Cind m-am trezit, eram in alt loc. Alb totul in jur, miros vag de fum, o casa super incalzita si foarte mare in care puteam sa ma plimb in voie. Hai la mama, hai la tata, tot asa auzeam. Doi mama si tata noi (cred ca ii mai vazusem pe undeva, totusi…). Un bradut sclipitor de Craciun, o soba mare de care nu trebuia sa ma apropii, patul din mijloc pe care se revarsau jucarii si un alo-alo cu receptor la capul patului. Un prag inalt dincolo de care era o alta camera. Acolo mama si tata vechi plus mama si tata noi (adica mama Cica si tata buiutu) mincau de zor. Din cind in cind ma duceau sa fac bravo-bravo si pa-pa la usa prin-un gemulet prin care se vedeau oameni care intii cintau si pe urma mincau si ei un pic. A venit noaptea si am dormit in patutul meu de voiaj, dupa care a doua zi mamele si tatii au inceput din nou sa manince. Nu ma pling, puteau sa manince cit voiau, atita timp cit nu ma ignorau. Cum, eu doar vesnica supa de zarzavat si piure de mar iar ei tot felul de chestii care mai de care mai mirositoare?

In concluzie acolo mi-a placut, am mincat bine si am avut multe activitati interesante, printre care si vizitatul unei mici gradini zoologice formate din niste fiinte galagioase, umflate si cu git lung, care se numeau glu-glu si ga-ga. Puteti vedea in filmul de mai jos despre ce e vorba:

Cu masina incarcata de genti, lazi, pachete si sacose, unde-or fi incaput oare toate ca erau mai multe decit cele cu care plecasem de acasa, am pornit-o iar la drum. Si spre seara am ajuns intr-o alta casa, cu lume multa si dichisita, plus nelipsitul bradut si masa intinsa in mijloc. Desigur, toti mincau, ce sa faca… Era cam multa lume acolo si m-am derutat un pic, parca n-am mai fost asa sigura pe picioarele mele, si toti voiau sa ma vada mergind. Dar ei au fost foarte amabili si mi-au oferit cite un deget de sustinere, deci nu pot spune ca nu am inspectat locul. Trei doamne in special erau innebunite sa imi faciliteze inspectia, care mai de care mai saritoare si entuziaste. Pe una dintre ele am recunoscut-o din prima, mai vine ocazional pe la noi pe acasa si mama ma anunta cu emfaza cu o zi inainte ca “miine vine bunica!”.

Am plecat si de la acea petrecere, cu tot cu bunica si cu inca cineva destul de cunoscut, un domn cu ochelari care mai striga din cind in cind “bunelu, bunelu”. Si am ajuns in casa aia mare si ciudata, in care am mai stat eu o vreme, in patutul de voiaj, de ma saturasem. De data asta am decis sa ma satur din primul moment, si bine am facut caci oricum toata lumea era cu gura pe mine: “Ioana, unde te duci? Nu acolo, vino aici. Ioana nu trage, nu impinge, nu in bucatarie, nu in baie, pune ghetutele ca e rece pe jos.” Adevarul e ca ma saturasem de atitea case si oameni noi, nici Mor-Mor care era cu mine parca nu imi mai placea.

Patutul insa a fost montat, si a ramas asa si a doua si a treia zi. Iar eu nu mai aveam rabdare. In sfirsit, am pornit-o iar la drum, spre Bucuresti de data asta. Si adevarul e ca am avut rabdare cit am avut tot drumul dar parca nu mai ajungeam odata si la un moment dat, de frica sa nu o fi cotit plimbaretii mei de parinti catre cine stie ce alte locuri, m-am si revoltat un pic. Dar nu prea mult, caci in sfirsit am ajuns.

Ce fericire, acasa, yuuupppiii, sa pot umbla peste tot, sa pot scotoci peste tot, sertarele si dulapurile si cosurile si lazile parca ma asteptau si le fusese dor de mine!