11 luni

Din dilema ce sa fac, sa lucrez sau sa scriu pe blog, pentru cititorii inraiti care au remarcat cu tristete rarirea postarilor mele pina la tragica lor disparitie in ultima vreme, m-au scos intii calculatorul meu de serviciu care nu se conecta si pe urma Ioana. Care cica ma striga, dupa cum s-a exprimat tatal ei, adica spunea in continuu “mmmmammmaaa” si se tot invirtea prin camera si bucatarie.  N-as baga mina in foc ca-mi simtea acut lipsa, dar fie, striga copilul mama, ma duc, orice-ar fi. Si orice ar fi vrind de fapt sa spuna.

Ma intreb daca ea si-a dat seama ca eu chiar raspund cind spune mama, drept pentru care testeaza fara oprire aceasta relatie cauza-efect. De vreo citeva zile nu se mai opreste din spus mama. Sau poate e fascinatia primului act de vorbire pe care il poate repeta in mod voluntar si atunci ea de fapt atunci cind spune mama fara oprire, vorbeste despre lumea din jurul ei. “MMMMammmmaa” reprezinta tot ce mintea ei percepe si poate denumi: mama, tata, papa, baie, patutul, jucariile si toate celelalte lucruri din jurul ei pe care le vede si le vrea. Da, pe tatal ei tot “mama” il striga si oricit s-ar stradui sa pronunte silabele cu “t” nu cu “m”, nu ii iese.  Cind vrea sa manince sau ne vede pe noi mincind si vrea si ea, zice “mmmammaa”. Cind vrea ceva ce nu-i este la indemina, zice “mmmammmaa” si arata cu degetetelul inspre tinta atractiei. E ca un cuc care in loc de cucu-cucu toata ziua, zice mama-mama.

In rest, mai zice sporadic “cac” sau “caca” si imita sunte: Cum face vaca Ioana? “mmmmm” zice ea. Cum face masina? “brrrr-brrr” face ea, dind cu degetelul pe buza de jos pentru a produce sunetul. Ioana, pupa porcul! si Ioana pupa cu zgomot un porc-pusculita de portelan de care initial i-a fost frica, dar acum de cind il pupa, sint prieteni buni.

Cam atit despre abilitatile lingvistice la 11 luni, dar asteptam cu interes progrese, caci tare ne dorim sa stim ce se ascunde in capusorul ei.

In rest, inceputul sfirsitului primului ei an de viata a debutat cu primele crize de disperare ca lucrurile nu se intimpla pe lumea asta exact asa cum vrea ea, ca exista “nu-i voie”, ca lucrurile i se pot lua din mina fara drept de apel, ca exista interdictii cu privire la ce poate sa bage in gura. Si cu multa zbenguiala si accese de impotrivire in jurul rituarilor obligatorii din viata ei, adica mincat, schimbat, imbracat. Iar eu m-am panicat deja ca sint sigura ocazie pentru izbucnirea acestor manifestari, caci comportamentul ei e cel mai vulcanic atunci cind se afla in prezenta mea sau e supusa frustrantelor restrictii pe care incerc sa i le aplic ca o mama constiincioasa in prinvinta educatiei.

Recunosc, mi-as dori sa stea cuminte cind o schimb, sa manince fara nevoia de a controla tot ce ii introduc in gura si fara sa atunce mincarea pe jos sau sa se ridice in picioare pe scaun, sa coopereze la imbracat dupa baie fara sa alerge pe canapea in fundul gol juncindu-se de-a prinselea cu mine, sa inteleaga atunci cind ii explic ca un lucru e periculos si de aceea nu are voie sa puna mina sau gura pe el, sa nu mai bage in gura absolut tot ce prinde in mina, sa… sa… Lucruri care in mare parte se intimpla atunci cind e cu bona sau in prezenta persoanelor straine…

Dar pentru asta trebuie sa mai asteptam un an, nu? Noile provocari au inceput sa isi faca simtita prezenta. Revin cu detalii, tineti aproape