Acum ca mai am vreo 3 saptamini si fac un an de experienta, ma intreb daca am ajuns sa stiu ce inseamna sa fii mama. Pina acum nu mi-am pus problema daca stiu sau nu, am fost si eu cum am putut. Dar aseara am vazut filmul Motherhood cu Uma Thurman si acolo personajul principal e o tipa cu un blog de mama (interesant, se fac si filme déjà despre aceasta moda) care isi propune sa isi dezvaluie trairile unice intr-un articol de 500 de cuvinte despre ce inseamna pentru ea starea de mama.
Pina la urma nu reiese foarte clar ce a scris exact in articol si daca a cistigat concursul la care voia sa participe cu el, dar cert e ca din film se vede un prototip de mama care pe mine m-a uimit. Si anume o mama zapacita cu niste copii abia prezenti. Eliza (Uma) e o tipa de vreo 40 de ani, cu un baietel taciturn de vreo 2-3 ani si o fetita care implineste 6 ani si e toata ziua la scoala. Actiunea filmului se desfasoara de-a lungul unei zile in care ea trebuie sa aiba grija de baietel si sa organizeze petrecerea pentru ziua de nastere a fiicei ei. Plus sa scrie articolul cu pricina. Ce face Eliza ca o super mama ce este in decursul acestei zile? Pai se trezeste de dimineata si pregateste micul dejun pentru copii si sot, toata familia maninca si pe urma pleaca cu totii de acasa. Fetita la scoala de vis-à-vis de cladirea in care locuiau, sotul la munca. Ea, casnica si cu baietelul de git, are de-a lungul diminetii o serie de incidente cum ar fi faptul ca pleaca de acasa in camasa de noapte, pe urma isi pierde locul de parcare iar ulterior nu mai poate iesi cu masina de pe strada pentru ca se trage un film, trebuie sa se duca la cumparaturi cu bicicleta… Pustiul, un inger de copil, indura cu o rabdare si un calm cu totul nespecific virstei lui toata zapaceala mamei. Eliza insa reuseste sa faca foarte multe, intr-o goana nebuna, cu tot cu pustiul dupa ea!!! O repriza de shopping, dus copilul in parc, scris pe blog, scris articolul. Copilul doarme in carucior, iar in ce priveste mincatul, nu pare sa aiba nevoie.
Provocarile vietii ei de mama se afla undeva intre pierderea locului de parcare si scrisul pe blog intr-un moment idilic in care ea clapaneste de zor la laptop in timp ce copilul se joaca linistit cu o jucarie de lemn! Frustrata de viata ei rutinata de mama, tinjeste la cariera pierduta de scriitoare. Filmul de fapt despre asta e, si nu despre aventura cresterii unor copii. Interesant e ca de fapt copiii nici nu prea sint vizibili in film.
E cam cum imi imaginam eu starea de mama inainte de a naste. Un virtej de activitati pe care eu trebuie sa le duc la indeplinire de una singura si cu copilul atirnat de mine. Copilul ca acesoriu, desigur. Printre activitati ne-excluzind scrisul, cititul, shopping-ul, iesitul la restaurant. Si toate astea fara nici un gind despre eventuale impedimente cum ar fi: copilului ii este somn si nu vrea sa doarma decit leganat si cu cintecele, copilului ii este foame si nu maninca decit daca isi introduce si el miinile pina la cot in castronel, copilul plinge pentru ca are o stare proasta sau s-a plictisit si trebuie distrat, copilul vrea cu orice pret sa se joace cu laptopul in secunda in care m-a vazut ca am pus mina pe el sau considera déjà laptopul jucaria lui la care asculta cintecelele preferate. Copilul nu se joaca aproape niciodata singur iar daca tu incerci sa faci ceva, el trebuie sa vada tot si sa participe la pus mina pe diverse obiecte interzise. Oricum, copilul nu este atras in principiu de nici o jucarie ci doar de obiectele interzise.
Si daca nu imi imaginam toate astea, desigur ca n-aveam nici o idée despre stocul inepuizabil de rabdare pe care trebuie sa il detii ca sa faci fata si sa ramii intreg la minte in acelasi timp. Ceea ce s-ar putea sa nu mai fie déjà cazul meu 
Deci care shopping, care scris pe blog cu copilul linga mine?! Macar mai multe zile calme in care ne jucam frumos, cu jucariile, nu cu laptopul, telefonul, telecomanda, sertarele si dulapurile.
Deci sa nu ma uit la film, nu? Mai bine vin la voi pt real feeling?
uite ca nu pot sa ma abtin si trebuie sa comentez: Angie are din partea mea destul de putine interdictii (spre disperarea tatalui si a bunicii), mai precis nu are voie la plita si la cuptor, nu are voie cu foarfece, cutite, obiecte cu care chiar poate sa se raneasca. din punctul meu de vedere pixurile nu intra in aceasta categorie, dar Radu ar vrea sa i le ia de fiecare data cand o vede cat de frumos deseneaza!
din cate am observat, Angie este interesata de laptop, telefon, telecomanda, sertare si dulapuri numai daca si eu sau Radu suntem interesati de ele. nu este numai curiozitatea care ii impinge sa exploreze ci si nevoia de atentie si tendinta de a imita. daca eu nu mai am treaba cu obiectele respective, in scurt timp nici ea n-o sa mai aiba.
un alt aspect este felul in care iti asumi si ce asteptari ai cand… sa zicem… vrei sa clapacesti la laptop. daca eu ma asez la laptop si ma astept ca ea sa stea cuminte, jucandu-se cu jucariile ei, mi-am creat din start o frustrare. prin urmare, ma asez la laptop si ma astept ca ea sa traga de obiectele care sunt pe masa, sa le dea jos, sa le intoarca pe toate fetele, sa bata cu ele in podea/perete pana se plictiseste, sa inceapa sa traga de mine, dorindu-si sa o iau in brate. evident ca sa poata sa exploreze obiecte noi. si odata ajunsa langa mine, pe masa, in fundulet, trage de niste sertare mai mici, scoate margele, rastoarna jocuri, ia telecomanda, dar o lasa pentru ca pana la urma nu prezinta interes si… bineinteles, vrea sa clapaceasca si ea cu mine la laptop. acum, pe mine nu ma deranjeaza toate astea pentru ca ma astept din start ca ea sa se comporte asa (bine, evident ca nu sunt atotstiutoare si ca mi-am luat-o de vreo 2 ori pana sa ma adaptez).
am mai constatat ca se joaca singura daca in prealabil ne jucam putin impreuna.
sigur vroiam sa mai spun ceva, dar iti scriu raspunsul asta de vreo 2 zile (m-am tot intrerupt cu Angie) si daca imi mai aduc aminte, sper sa apuc sa-ti mai scriu
Sa vedeti filmul ca sa puteti sa comentati in continuare, ca sigur o sa aveti multe lucruri de spus! Cred ca e foarte greu de redat real feeling despre cresterea unui copil intr-un film, in primul rind pentru ca experienta e mult prea personala.
Noi acum sintem in faza in care laptopul cinta aproape non-stop Cutiuta muzicala. Din pacate, asta intareste pasiunea pentru acest obiect, dar nu avem deocamdata alta solutie pentru pasiunea devoratoare a Ioanei pentru muzica. Telecomanda e proprietatea Ioanei, adica e la discretia ei pentru a testa diversitatea de manifestari a televizorului. Telefonul meu e obiectul interzis, atit pentru ea, cit si pentru mine, caci daca ma vede ca vorbesc la el, tipa pina cind i-l dau, drept pentru care nu mai vorbesc, decit in mod exceptional. I-am dat alt telefon real, cu sunete si imagini, doar ca fara SIM, dar nu o intereseaza, caci eu nu pe ala il folosesc! Jucariile sint chestiile pe care le arunca din cutii prin camera si care ii capteaza atentia pentru jumate de minut, din cind in cind. Eventual pentru un minut intreg, daca e vorba de o constructie facuta de mine sau Cosmin, pe care o darima cu mare placere. Sau de cuburile de introdus in niste gauri anume facuta pe diverse forme geometrice. Cartile sint marea pasiune, inca, pentru challenge-ul oferit de rasfoitul anevoios al paginilor. Si diverse pasiuni temporare, cum ar fi acum perseverenta cu care se straduieste sa infasoare un dop la o sticla de plastic sau scosul hainelor dintr-un dulap.
Cam asa ne-am adaptat noi…
Bine, acum e si cu cresterea unor dinti, si e mai greu, pentru ca tot timpul vrea ceva, nu se stie ce, si e cam greu de multumit. Altfel, solutia de administrat Ioana e sa-i dai lucruri de facut: du sticla la mama, pune asta la gunoi, da-mi telecomanda, unde e tata?, pune la loc jucariile, etc
Nu pot sa ma bag in discutie, cunostintele mele se rezuma la “Nero, adu ariciul! Nu, nero, aia e sopirla, ariciul, mama, ariciul!; Bravo, Nero, esti cel mai destept catel!” Banuiesc ca nu prea ma calific pentru o polemica pertinenta!