16 iunie 2009
Era asa de mica, nici 3 kile jumate, cit un laptop mai vechi, si tot timpul o tineam in brate. Nici nu se putea altfel. Acum, ca are 6,3 nu o mai pot tine asa de mult, dar nici ei nu-I mai trebuie neaparat. Acum e virsta primelor explorari, trebuie sa agate cu minuta totul in jur si sa duca la gura, trebuie sa aiba libertate sa dea din picioare, sa se ridice, sa se intoarca. De fapt n-a fost prea lenesa niciodata, tot timpul s-a miscat in toate directiile. La nici doua saptamini statea cite 5 ore treaza si te si mirai ce poate sa faca un bebelus asa de mic atita timp treaz. Ei bine, facea! Miinile si picioarele ei, mai ales picioarele, nu stateau locului o clipa. Si plingeaaaa, maaama cum mai plingea…. Ore!!! Ca sa se linisteasca, o luam in brate si ne plimbam cu ea prin casa, vorbind, cintind, leganind-o, pentru 5 minute de liniste dupa care se pornea din nou pentru ca nu reusea sa adoarma decit daca era terminata de oboseala, dupa o repriza de plins de cel putin jumatate de ora. Totul era haotic, nici un program, asteptam cu nerabdare noaptea, nu stiu de ce, poate pentru ca se linistea cind ii faceam baita, poate pentru ca noaptea in sfirsit dormea macar 3-4 ore legat, poate pentru ca simteam ca a mai trecut o zi, am supravietuit si ea a mai crescut un pic. Nu-mi doream nimic altceva decit sa o vad ca are 3 luni, ca e si ea un om cu simtiri si expresii omenesti si ca a depasit faza de animalut haotic impins de ciudate instincte primare.
Iat-o deci la 3 luni si mie déjà nu-mi vine sa cred ca a trecut tot timpul asta si ca din nimic a aparut un copilas care cu laptic din biberon si tzitza a crescut asa de mult. Unde e furnicuta mea cu capsor rotund si barbita ascutita care m-a privit cu ochii ei gri pentru o clipa si a adormit apoi linistita cind am luat-o prima data In brate? Unde e puiutul ala care se facea ghemotoc cu piciorusele adunate ca o broscuta cind o luam in brate si o puneam pe pieptul meu, care nu vedea mai nimic si nu stia sa zimbeasca, statea cu pumnisorii strinsi si plingea in nestire, si nu stia sa adoarma singura? Si care transmitea o multumire si o implinire deplina cind incepea sa suga cu pumnii strinsi la piept ca si cind ar fi tinut in ei momentul acela de fericire adinca sa nu i-l ia nimeni. Sint atitea imagini care imi vin in minte si mi se pare un miracol ca acum sint doar amintire. Noptile de veghe in care dormeam cite doua – trei ore asteptind sa se trezeasca din nou puiul mincacios, teama ca nu stiu de ce plinge si sint incapabila sa imi multumesc si sa-mi ingrijesc copilul, disperarea cu alaptatul, chinul de a o adormi, furia impotriva tuturor celor care imi dadeau sfaturi … Totul e acum o imagine pe care o zaresc in minte trecator, cu un zimbet distrat pe buze. Am crescut, si eu si ea, am invatat una despre alta, am reusit sa ne zimbim reciproc si chiar sa ridem in hohote.
Si pentru ca timpul trece si momente pretioase ramin in urma noastra, am decis sa incep un jurnal al Ioanei si implicit al zilelor mele de mama incepatoare care are acum putin timp sa mai si viseze.