Pe 7 martie, adica acum fix 9 luni, Ioana avea fix 3,3 kg si 52 de centimetri. Cu inca 9 luni in urma nu avea cred nici un gram si nici macar un milimetru, fiind in stadiul de molecula. Peste inca 9 luni de acum incolo o sa o luam seara de la gradinita probabil. Rapid, totul.
Abia ai timp sa te obisnuiesti cu ideea. Acum, la 9 luni, deschide de una singura sertare, trage de cosuri, dulapuri, lazi, scotoceste si se intinde dupa tot ce e mai sus de aria ei de acces. Inspecteaza atent toate camerele si daca usa la baie e inchisa, bate insistent. Din cind in cind se indreapta spre usa de intrare in casa si incepe sa faca “pa – pa” cu minutele. Sau pur si simplu indica cu degetelul aratator, atotscotocitor, directia. Dimineata in patut e deja in picioare si dupa ce se bucura ca ne vede si o luam in brate degetelul ei indica deja directia: inspre usa inchisa, inspre restul casei a carei organizare trebuie din nou verificata, pentru a recupera momentele pretioase in care a lipsit. Directia e oriunde: in sus, in stinga, in dreapta, oriunde nu poate ea sa ajunga si trebuie dusa. Caci e musai sa fie dusa atunci, pe loc, indicatia ei nu suporta aminare! Cica asa sint bebelusii, resimt imperios orice nevoie si trebuie sa le-o satisfacem.
Ei, de fapt nu mai e mult pina cind independenta va fi cucerita si nevoile cele imperioase vor avea sansa de a fi satisfacute pe negindite. Primii pasi au fost facuti. Si anume vreo 5-6 pasi rapizi cu o curba inclusa, pe hol, simbata dupa amiaza. Cu o jucarie in mina stinga, cu mina dreapta prinsa de mine, faceam impreuna ture pe hol. Cind deodata se opreste, isi desprinde mina dreapta si apuca jucaria si asa cu ambele miini ocupate cu ea, imi dispare de la picioare si o ia de una singura la goana, vreun metru jumate. Si de atunci tot incearca, putin cite putin, dar daca e constienta de faptul ca nu o sustine nimeni, nu se aventureaza mai mult de 3 pasi.